N-am avut norocul sa o cunosc personal pe Simona. Am cunoscut-o prin intermediul scrisului, blogurilor, revistei, cartilor. Am locuit in ace...
N-am avut norocul sa o cunosc personal pe Simona. Am cunoscut-o prin intermediul scrisului, blogurilor, revistei, cartilor. Am locuit in aceeasi metropola canadiana timp de cativa ani, fara sa ne cunoastem si fara sa am onoarea sa o intalnesc. I-am descoperit scrisul in 2010, atunci cand am descoperit si revista Tango pentru care scria, dar atunci in 2010 Simona deja revenea in Romania sa se restabileasca la Bucuresti, in timp ce eu imi continuam viata mea din Toronto.
Au urmat sapte ani in care am savurat fiecare cuvant pe care l-a scris. Am avut blogul ei pe lista favoritelor, iar cele doua carti semnate de Simona pe care le am aici in biblioteca mea personala din Toronto sunt pe raftul de onoare al putinelor volume in limba romana pe care le am in biroul de acasa, alaturi de celelate rafturi burdusite cu carti in limba engleza.
Vara trecuta am suspinat la aflarea vestii despre boala cea nemiloasa. Am plans in seara in care Doru a dezvaluit detalii despre tratament pe Facebook. Mi-a revenit speranta atunci cand am vazut mobilizarea tuturor celor care au pus mana de la mana si au sarit in ajutor. Am multumit ministrului sanatatii pentru implicare. Si am sperat ca va fi bine. Ca va invinge. Ca va depasi aceasta grea incercare, ca va avea o viata implinita alaturi de cei pentru care era dispusa sa lupte din toate rasputerile, ca va continua sa ne bucure cu scrisul ei asa cum a facut-o dintotdeauna.
I-am urmarit etapele tratamentului din umbra, si ma bucuram de fiecare data cand mai dadea cate un semn pe Facebook, in pauzele dintre doua spitalizari. Nici prin cap nu-mi trecea ca nu va invinge, pentru ca stiam ca era o luptatoare. Nu voia sa renunte, nu voia sa se resemneze. Ii admiram curajul si determinatea cu care lupta si eram convinsa ca va castiga.
I-am admirat noua coafura albastra de acum doua saptamani. Si credeam ca totul va fi bine intr-o buna zi, in curand.
Iar azi am aflat vestea. Eram la serviciu, am luat pauza de pranz la ora 12, mi-am luat o cafea, am deschis telefonul ca sa rasfoiesc Facebook-ul. Si am vazut postarea Alinei, "Pa Simona". What a heck do you mean Pa Simona, a fost primul meu gand. M-am uitat la comentarii. Apoi la alte profiluri ale prietenilor comuni. Apoi pe site-ul revistei. Si a trebuit sa accept adevarul. Simona a plecat.
M-am simtit neputincioasa in fata mortii. N-am putut sa las niciun like si niciun comentariu pe Facebook. Nu ma simt in stare sa socializez cu moartea. Am simtit la fel si anul trecut, cand s-a stins mama mea care a pierdut lupta cu boala inimii, si cand mi-a luat 5 saptamani sa fac un anunt pe Facebook ca nu o mai am pe mama langa mine.
Si capac la toate, moartea asta nu e multumita sa ia doar un suflet atunci cand iese la vanatoare, vrea doua sau mai multe daruri odata. Tot astazi am aflat despre disparitia mamei unei prietene din Toronto.
Adio Simona, odihneste-te in pace.
Au urmat sapte ani in care am savurat fiecare cuvant pe care l-a scris. Am avut blogul ei pe lista favoritelor, iar cele doua carti semnate de Simona pe care le am aici in biblioteca mea personala din Toronto sunt pe raftul de onoare al putinelor volume in limba romana pe care le am in biroul de acasa, alaturi de celelate rafturi burdusite cu carti in limba engleza.
Vara trecuta am suspinat la aflarea vestii despre boala cea nemiloasa. Am plans in seara in care Doru a dezvaluit detalii despre tratament pe Facebook. Mi-a revenit speranta atunci cand am vazut mobilizarea tuturor celor care au pus mana de la mana si au sarit in ajutor. Am multumit ministrului sanatatii pentru implicare. Si am sperat ca va fi bine. Ca va invinge. Ca va depasi aceasta grea incercare, ca va avea o viata implinita alaturi de cei pentru care era dispusa sa lupte din toate rasputerile, ca va continua sa ne bucure cu scrisul ei asa cum a facut-o dintotdeauna.
I-am urmarit etapele tratamentului din umbra, si ma bucuram de fiecare data cand mai dadea cate un semn pe Facebook, in pauzele dintre doua spitalizari. Nici prin cap nu-mi trecea ca nu va invinge, pentru ca stiam ca era o luptatoare. Nu voia sa renunte, nu voia sa se resemneze. Ii admiram curajul si determinatea cu care lupta si eram convinsa ca va castiga.
I-am admirat noua coafura albastra de acum doua saptamani. Si credeam ca totul va fi bine intr-o buna zi, in curand.
Iar azi am aflat vestea. Eram la serviciu, am luat pauza de pranz la ora 12, mi-am luat o cafea, am deschis telefonul ca sa rasfoiesc Facebook-ul. Si am vazut postarea Alinei, "Pa Simona". What a heck do you mean Pa Simona, a fost primul meu gand. M-am uitat la comentarii. Apoi la alte profiluri ale prietenilor comuni. Apoi pe site-ul revistei. Si a trebuit sa accept adevarul. Simona a plecat.
M-am simtit neputincioasa in fata mortii. N-am putut sa las niciun like si niciun comentariu pe Facebook. Nu ma simt in stare sa socializez cu moartea. Am simtit la fel si anul trecut, cand s-a stins mama mea care a pierdut lupta cu boala inimii, si cand mi-a luat 5 saptamani sa fac un anunt pe Facebook ca nu o mai am pe mama langa mine.
Si capac la toate, moartea asta nu e multumita sa ia doar un suflet atunci cand iese la vanatoare, vrea doua sau mai multe daruri odata. Tot astazi am aflat despre disparitia mamei unei prietene din Toronto.
Adio Simona, odihneste-te in pace.
COMMENTS