Dragii mei prieteni, am o veste trista, mama s-a stins din viata acum 5 saptamani. A doua zi dupa ce am aflat vestea, am urcat in avion pent...
Dragii mei prieteni, am o veste trista, mama s-a stins din viata acum 5 saptamani. A doua zi dupa ce am aflat vestea, am urcat in avion pentru dureroasa reuniune cu familia mea – tata, sora si rudele.
Mama a suferit de o boala de inima pe tot parcursul vietii, care in final a rapit-o de langa noi. Afectiunea de care a suferit se numeste “boala valvelor” in termeni laici, cand cele patru valve care transporta sange la si de la inima nu functioneaza in deplinatate. Cand a ajuns la varsta maturitatii, mama deja suferea de aceasta boala. Istoricul inimii ei cuprinde nenumarate sederi in spital de-a lungul anilor, doua interventii pe cord si un infarct. Cand a avut prima operatie pe cord, era mai tanara decat sunt eu acum. Cea de-a a doua interventie chirurgicala a avut loc anul trecut, la o diferenta de 30 de ani dupa prima. A avut un infarct acum 4 ani, din ghearele caruia a scapat cu mari eforturi din partea doctorilor. Iar cel de-al doilea infarct i-a fost fatal.
N-am mentionat nimic pe Facebook despre plecarea mamei, pentru ca nu m-am simtit in stare, pentru ca durerea din suflet era prea mare, si pentru ca am considerat ca Facebook nu este locul potrivit unde sa fac un asemenea anunt. Am vazut pe altii ca lasa mesaje pe perete atunci cand cineva drag ii paraseste, dar eu n-am simtit ca pot sa fac asta, si lumea sa dea like-uri, nu. Pentru mine Facebook-ul e o platforma pe care o folosesc ca sa-mi promovez scrisul, dar cand e vorba de evenimente personale atat de marcante, nu Facebook este locul unde vreau sa-mi plang amarul.
Am vorbit cu mama la telefon in ultima ei zi din viata, cu patru ore inainte ca inima sa-i bata pentru ultima oara. Nu se simtea bine, si am preferat sa nu o tin prea mult timp in telefon, ca sa o las sa se retraga si sa se odihneasca. Am vrut doar sa-i aud vocea si sa vad ce mai face. Iar cand am aflat vestea, in aceeasi seara, cateva ore mai tarziu, m-am gandit cu (nici nu stiu cum sa definesc acel sentiment pe care l-am avut), ce bine ca am vorbit cu ea azi, ce bine ca i-am auzit vocea, ce bine ca mi-a auzit vocea; daca n-as fi vorbit cu ea, m-as fi simtit vinovata pentru tot restul vietii.
In ziua cand s-a implinit o luna de la decesul ei, adica pe 6 aprilie, am avut o stare de neliniste toata ziua, iar gandul mi-a fost numai la ea. Eram la serviciu, incercam sa ma concentrez pe lucrul meu, si ma gandeam numai la mama. Am avut un atac de panica in acea zi, chiar in timp de lucram, cu simptome fizice pe care le-am resimtit cu intreaga mea fiinta. Am avut senzatia ca inima aproape ca e gata sa sara din piept... Atacul de panica pe care l-am avut a fost atat de intens si palpabil, incat l-am resimtit cu durere fizica in piept.
Parintii mei s-au casatorit in 1968. In doi ani ar fi implinit 50 de ani de casatorie si ar fi celebrat Nunta de Aur. De altfel, mama astepta cu emotie cei 50 de ani, si isi dorea sa aniverseze Nunta de Aur alaturi de barbatul care i-a fost partener de viata. Stiu ca parintii mei isi faceau planuri pentru marea lor aniversare... Din nefericire, nu au mai apucat. Este si durerea cea mai mare a tatei, pentru ca Domnul nu a mai lasat-o pe mama pe acest pamant inca doi ani, ca parintii mei sa celebreze cei 50 de ani pe care i-au petrecut impreuna.
Ziua mamei este in a doua jumatate a lunii mai, iar liliacul infloreste in aceeasi perioada a anului. Am un liliac in gradina din spatele casei mele, si acesta infloreste in fiecare an in preajma zilei de nastere a mamei. In fiecare an aduceam flori de liliac in casa, de ziua mamei mele; si astfel asociez liliacul cu ziua mamei. Tata vroia sa planteze lalele la mormantul mamei. I-am sugerat sa planteze un arbust de liliac, care in fiecare an va inflori de ziua mamei, in luna mai. Si in fiecare an, cand tata va merge la mormantul mamei de ziua ei, liliacul mamei va fi inflorit.
De cand a murit mama, n-am scris mai nimic, pentru ca nu m-am simtit inspirata. Au trecut saptamani, si in acest timp am publicat doar cateva randuri. Am aflat vestea tragica in seara de duminica din 6 martie, iar in acea dimineata programasem articolul de 8 Martie, care urma sa apara live pe blog in dimineata de 8 martie. Ma gandisem eu ca e o idee buna sa programez acel articol din timpul weekendului, pentru ca vroiam sa scriu acele cuvinte de 8 Martie, dar stiam ca voi fi fost ocupata in ziua de marti cand a picat 8 Martie anul acesta, si nu voi fi avut timp sa stau pe blog in decursul saptamanii. La ora la care a aparut articolul pe blog, eu eram in avion, traversam oceanul. Am mai deschis blogul de-abia cand m-am intors la Toronto, o saptamana mai tarziu. Un alt motiv pentru care n-am scris mai nimic in aceste 5 saptamani este ca disparitia mamei mi-a dat o stare de anxietate, iar anxietatea imi alunga inspiratia si nu ma simt in stare sa scriu nimic. Acum in sfarsit am curajul si puterea sa scriu despre plecarea mamei, pentru ca sper ca asternerea cuvintelor pe hartie sa-mi aduca purificare, ca sa pot merge mai departe. Sa las durerea in urma si sa merg mai departe. Inca port doliu; toate saptamanile acestea am purtat doar negru, atat la serviciu, cat si in afara programului de lucru. Iar cand voi inceta sa port negru, voi face o tranzitie de gri spre culoare.
In cele 7 zile pe care le-am petrecut alaturi de familia mea ca sa o conducem pe mama pe ultimul ei drum, ne-am cautat alinarea suferintei strangandu-ne in brate unii pe altii. Am plans, am suspinat, am comemorat, nu vom uita. Iar cand a venit timpul sa ma intorc la Toronto, am vrut sa pastrez ceva de la mama si sa aduc acel souvenir cu mine in valiza. Am adus cu mine cateva poze din albumele familiei noastre, si o fata de perna pentru o pernuta de décor pe care sa o instalez pe canapeaua mea din living.
Am vrut aceasta fata de perna de acasa pentru ca e confectionata dintr-o rochie a mamei pe care a purtat-o in anii ’70. Tin minte rochia in garderoba mamei de cand eram si eu copil. La vremea la care am cele mai devremi amintiri cu rochia verde cu palmieri a mamei, adica in anii ’80 (ca eu atunci am fost copil prescolar), mama nu mai purta rochia, ca nu ii mai venea, dar o pastra in garderoba, cred ca n-a lasat-o inima sa renunte la ea. In albumele familiei noastre exista o fotografie din circa 1975, cu mama, tata si sora mea mai mare care atunci era copil, iar eu inca nu ma nascusem. Mama purta aceasta rochie verde cu palmieri in acea fotografie de familie. Acum, dupa patru decenii de cand a purtat-o mama, rochia a devenit vintage, aproape un heirloom de garderoba. Dar si timpul care a trecut peste ea a afectat-o, si a facut-o nepurtabila; din eleganta de alta data nu i-a mai ramas decat imprimeul frumos. Cand ma uit la acest imprimeu, ma face sa ma gandesc la o seara furtunoasa din Florida.
Nepoata mea, care este studenta la design vestimentar, a reconditionat rochia intr-o fata de perna pentru o pernuta de canapea, si mi-a dat mie fata de perna, cand i-am spus ca vreau ceva de la mama ca sa iau cu mine la Toronto. Cand am vazut fata de perna, am explamat: “Oh! Rochia mamei!” Se pare ca si tata a avut aceeasi reactie, atunci cand a vazut creatia nepoatei pentru prima oara: “Oh! Rochia mamei!” Am adus cu drag fata de perna cu mine in valiza la Toronto, ca souvenir de la mama. Trebuia doar sa-i fac o perna, ca sa o imbrac in rochia mamei, si pe care sa o instalez pe canapeaua mea din living.
De curand am incheiat un curs de croitorie la Whitby (despre care o sa va spun mai multe in unul din articolele urmatoare), iar la acel curs am cusut o pereche de pantaloni de pijamale (mai multe si despre asta, in curand pe blog). Cand am terminat cursul si pantalonii de pijamale au fost gata, mi-au ramas bucati de material de la curs.
Dintr-o bucata din acest material m-am hotarat sa fac o perna pentru fata mea de perna din rochia mamei.
Am masurat cat de mare vroiam sa fie perna, si am taiat o bucata de material pentru cosul pernei.
Am pus colturile impreuna, si le-am fixat cu ace de siguranta, ca sa nu-mi fuga materialul de sub acul masinii atunci cand trag tivul pernei.
Dupa care am cusut cosul pernutei la masina. Una din laturi am cusut-o pe jumatate, iar cealalata jumatate am lasat-o deschisa, sa sa pot umple perna.
Dupa care am umplut perna cu scrapuri textile care mi-au ramas de la reconditionarile mele anterioare. Am folosit toate scrapurile carora nu prea puteam sa le gasesc o alta utilizare decat de umplutura, fie ca erau prea mici, fie ca materialul era prea uzat. Acum sacul meu de scrapuri e mult mai usor, ca am folosit multe din ele la perna. :) Prima oara am umplut perna prea tare, si era tare si grea; am aratat-o lui John si i-am cerut parerea, si John mi-a spus ca ar trebui sa fie mai moale. I-am mai scos din umplutura, cam un sfert, si am facut-o sa fie intr-o forma mult mai buna, mult mai “de perna”, dupa care am cusut acea deschizatura de mana. Iata cum mi-a iesit pernuta la final.
Si iat-o cu fata de perna din rochia mamei verde cu palmieri, care imi aduce aminte, nu-i asa, de o seara furtunoasa din Florida.
Pernuta mea va sta in living, pe canapeaua de piele. Mama e langa mine.
Si iata cateva poze de familie, acum ca am rasfoit din nou albumele familiei mele. Sunt poze din anii '60, '70, '80, cand parintii mei erau tineri si noi eram copii.
Photo credit: Victoria West
Mama a suferit de o boala de inima pe tot parcursul vietii, care in final a rapit-o de langa noi. Afectiunea de care a suferit se numeste “boala valvelor” in termeni laici, cand cele patru valve care transporta sange la si de la inima nu functioneaza in deplinatate. Cand a ajuns la varsta maturitatii, mama deja suferea de aceasta boala. Istoricul inimii ei cuprinde nenumarate sederi in spital de-a lungul anilor, doua interventii pe cord si un infarct. Cand a avut prima operatie pe cord, era mai tanara decat sunt eu acum. Cea de-a a doua interventie chirurgicala a avut loc anul trecut, la o diferenta de 30 de ani dupa prima. A avut un infarct acum 4 ani, din ghearele caruia a scapat cu mari eforturi din partea doctorilor. Iar cel de-al doilea infarct i-a fost fatal.
N-am mentionat nimic pe Facebook despre plecarea mamei, pentru ca nu m-am simtit in stare, pentru ca durerea din suflet era prea mare, si pentru ca am considerat ca Facebook nu este locul potrivit unde sa fac un asemenea anunt. Am vazut pe altii ca lasa mesaje pe perete atunci cand cineva drag ii paraseste, dar eu n-am simtit ca pot sa fac asta, si lumea sa dea like-uri, nu. Pentru mine Facebook-ul e o platforma pe care o folosesc ca sa-mi promovez scrisul, dar cand e vorba de evenimente personale atat de marcante, nu Facebook este locul unde vreau sa-mi plang amarul.
Am vorbit cu mama la telefon in ultima ei zi din viata, cu patru ore inainte ca inima sa-i bata pentru ultima oara. Nu se simtea bine, si am preferat sa nu o tin prea mult timp in telefon, ca sa o las sa se retraga si sa se odihneasca. Am vrut doar sa-i aud vocea si sa vad ce mai face. Iar cand am aflat vestea, in aceeasi seara, cateva ore mai tarziu, m-am gandit cu (nici nu stiu cum sa definesc acel sentiment pe care l-am avut), ce bine ca am vorbit cu ea azi, ce bine ca i-am auzit vocea, ce bine ca mi-a auzit vocea; daca n-as fi vorbit cu ea, m-as fi simtit vinovata pentru tot restul vietii.
In ziua cand s-a implinit o luna de la decesul ei, adica pe 6 aprilie, am avut o stare de neliniste toata ziua, iar gandul mi-a fost numai la ea. Eram la serviciu, incercam sa ma concentrez pe lucrul meu, si ma gandeam numai la mama. Am avut un atac de panica in acea zi, chiar in timp de lucram, cu simptome fizice pe care le-am resimtit cu intreaga mea fiinta. Am avut senzatia ca inima aproape ca e gata sa sara din piept... Atacul de panica pe care l-am avut a fost atat de intens si palpabil, incat l-am resimtit cu durere fizica in piept.
Parintii mei s-au casatorit in 1968. In doi ani ar fi implinit 50 de ani de casatorie si ar fi celebrat Nunta de Aur. De altfel, mama astepta cu emotie cei 50 de ani, si isi dorea sa aniverseze Nunta de Aur alaturi de barbatul care i-a fost partener de viata. Stiu ca parintii mei isi faceau planuri pentru marea lor aniversare... Din nefericire, nu au mai apucat. Este si durerea cea mai mare a tatei, pentru ca Domnul nu a mai lasat-o pe mama pe acest pamant inca doi ani, ca parintii mei sa celebreze cei 50 de ani pe care i-au petrecut impreuna.
Ziua mamei este in a doua jumatate a lunii mai, iar liliacul infloreste in aceeasi perioada a anului. Am un liliac in gradina din spatele casei mele, si acesta infloreste in fiecare an in preajma zilei de nastere a mamei. In fiecare an aduceam flori de liliac in casa, de ziua mamei mele; si astfel asociez liliacul cu ziua mamei. Tata vroia sa planteze lalele la mormantul mamei. I-am sugerat sa planteze un arbust de liliac, care in fiecare an va inflori de ziua mamei, in luna mai. Si in fiecare an, cand tata va merge la mormantul mamei de ziua ei, liliacul mamei va fi inflorit.
De cand a murit mama, n-am scris mai nimic, pentru ca nu m-am simtit inspirata. Au trecut saptamani, si in acest timp am publicat doar cateva randuri. Am aflat vestea tragica in seara de duminica din 6 martie, iar in acea dimineata programasem articolul de 8 Martie, care urma sa apara live pe blog in dimineata de 8 martie. Ma gandisem eu ca e o idee buna sa programez acel articol din timpul weekendului, pentru ca vroiam sa scriu acele cuvinte de 8 Martie, dar stiam ca voi fi fost ocupata in ziua de marti cand a picat 8 Martie anul acesta, si nu voi fi avut timp sa stau pe blog in decursul saptamanii. La ora la care a aparut articolul pe blog, eu eram in avion, traversam oceanul. Am mai deschis blogul de-abia cand m-am intors la Toronto, o saptamana mai tarziu. Un alt motiv pentru care n-am scris mai nimic in aceste 5 saptamani este ca disparitia mamei mi-a dat o stare de anxietate, iar anxietatea imi alunga inspiratia si nu ma simt in stare sa scriu nimic. Acum in sfarsit am curajul si puterea sa scriu despre plecarea mamei, pentru ca sper ca asternerea cuvintelor pe hartie sa-mi aduca purificare, ca sa pot merge mai departe. Sa las durerea in urma si sa merg mai departe. Inca port doliu; toate saptamanile acestea am purtat doar negru, atat la serviciu, cat si in afara programului de lucru. Iar cand voi inceta sa port negru, voi face o tranzitie de gri spre culoare.
In cele 7 zile pe care le-am petrecut alaturi de familia mea ca sa o conducem pe mama pe ultimul ei drum, ne-am cautat alinarea suferintei strangandu-ne in brate unii pe altii. Am plans, am suspinat, am comemorat, nu vom uita. Iar cand a venit timpul sa ma intorc la Toronto, am vrut sa pastrez ceva de la mama si sa aduc acel souvenir cu mine in valiza. Am adus cu mine cateva poze din albumele familiei noastre, si o fata de perna pentru o pernuta de décor pe care sa o instalez pe canapeaua mea din living.
Nepoata mea, care este studenta la design vestimentar, a reconditionat rochia intr-o fata de perna pentru o pernuta de canapea, si mi-a dat mie fata de perna, cand i-am spus ca vreau ceva de la mama ca sa iau cu mine la Toronto. Cand am vazut fata de perna, am explamat: “Oh! Rochia mamei!” Se pare ca si tata a avut aceeasi reactie, atunci cand a vazut creatia nepoatei pentru prima oara: “Oh! Rochia mamei!” Am adus cu drag fata de perna cu mine in valiza la Toronto, ca souvenir de la mama. Trebuia doar sa-i fac o perna, ca sa o imbrac in rochia mamei, si pe care sa o instalez pe canapeaua mea din living.
De curand am incheiat un curs de croitorie la Whitby (despre care o sa va spun mai multe in unul din articolele urmatoare), iar la acel curs am cusut o pereche de pantaloni de pijamale (mai multe si despre asta, in curand pe blog). Cand am terminat cursul si pantalonii de pijamale au fost gata, mi-au ramas bucati de material de la curs.
 |
| Mama e langa mine |
 |
| Mama la 17 ani. A fost dintodeauna fotografia mea preferata cu mama. |
 |
| Tata cand era student, anii '60 |
 |
| Nunta parintilor mei, 1968 |
 |
| Primii anii de casatorie ai parintilor mei |
 |
| Eu la 3 ani |
 |
| Eu la 5 ani |
COMMENTS